“Intotdeauna am depins de gentiletea strainilor.” Desi piesa lui Tennessee Williams voia sa ne vorbeasca aproape exclusiv despre eroismul poetic si disperat al lui Blanche DuBois, ecranizarea ei este dominata de contrastul dintre magnetismul animalic, corporal si grosolan al lui Marlon Brando si frumusetea fragila si palida a lui Vivien Leigh. La fel electrizase Brando publicul cu patru ani in urma, in productia omonima de pe Broadway (regizata tot de Elia Kazan), cand jucase alaturi de Jessica Tandy. Naturalismul meditativ at interpretarii sale, sexualitatea „terestra” si urletul sau „Stell-aaaa!” raman practic imposibil de imitat.

Dintre cele patru Oscaruri primite de versiunea cinematografica a lui Kazan – cu un scenariu semnat tot de Williams, dar cenzurat in cateva scene prea „explicite” — trei au fost pentru interpretare: Leigh, care mai jucase rolul lui Blanche si in spectacolul regizat de sotul sau, Sir Lawrence Olivier; Kim Hunter si Karl Maiden in roluri secundare; insa Brando a fost invins de Humphrey Bogart (pentru filmul “Regina africana). Cu toate acestea, impactuI interpretarii lui in acest film I-a propulsat in prima linie a actorilor moderni, facandu-l cel mai faimos si mai des imitat exponent at Actors’ Studio, scoala care urma Metoda Stanislavski.

Dupa ce a trebuit sa vanda mosia familiei, de mult timp in declin, pentru a achita tot felul de taxe si si-a compromis reputatia cautand uitare si consolare, Blanche soseste in New Orleans pentru a se instala alaturi de sora sa insarcinata, Stella, si de necioplitul sau cumnat Stanley, in apartamentul lor stramt si inabusit de caldura. Stanley, convins ca Blanche este de fapt posesoarea unei averi colosale, este exasperat de aceasta femeie nevrotica, patetic legata de rafinamentul si iluziile ei. Sub asaltul grosolaniei resentimentare a lui Stanley, ultimele sperante ale lui Blanche sunt distruse, iar eroina se refugiaza intr-o stare de nebunie.

Desi “Un tramvai numit dorinta” este cel de al saptelea film at lui Kazan, o creatie care aduce mai degraba a teatru decat a cinematografie. lmpresioneaza prin interpretarile actoricesti, in special prin palpitantul duel dintre patrunzatoarea, aeriana, clasica (unii ar spune chiar hotarata) si teatrala Leigh si explozivul si impulsivul Brand, ale caror stiluri de interpretare sunt la fel de diferite ca si personalitatile lui Blanche si Stanley. Kazan, unul dintre fondatorii Actors’ Studio in 1947 si, la timpul respectiv unul dintre mari regizori de teatru ai Americii, nu dovedeste in acest film un interes prea mare pentru posibilitatile vizuale oferite de arta cinematografica, ci face o demonstratie exemplara a abilitatii sale de a lucra cu actorii.