Atonement este unul dintre rarele filme care, cu fiecare minut trecut, devine tot mai slab, atingind in final cote nebanuite ale ridicolului. Filmul lui Joe Wright pare o neinspirata copie a excelentului proiect Le Phantome de la Liberte, semnat de Luis Buñuel. In acel film, Buñuel a adus pe ecran o succesiune de istorioare diferite, in care povestea noua intrerupea intimplarea in desfasurare exact in punctul in care cea din urma devenise foarte interesanta, noua poveste fiind de fiecare data mai plictisitoare. In Atonement nu e decit o poveste, iar ea curge fara mila spre derizoriu. De la interesantul joc al inceputului, cind autorul jongleaza cu temporalitatea si cu punctele de vedere asupra unei actiuni, pina la caraghiosul deznodamint al peliculei e o poveste de dragoste, ceva invidie, declaratii nesabuite si o carte. La vederea cartii mai ca am ametit. Nu stiu ce alt final putea fi mai neinspirat decit cel ales.

Cecilia Tallis (Keira Knightley) si Briony Tallis (Saoirse Ronan) sint surori. A doua, inca pubera, se indragosteste de iubitul primei. Indirect ii marturiseste acestuia dragostea sa (face pe inecata in iaz, el o salveaza), insa in loc sa ajunga in basmul pe care ea il visa, Briony se alege cu o mustrare verbala. Ranita in propriul orgoliu, fata se va razbuna. Desi vede clar cine este vinovat de violarea unui minor undeva in spatele conacului familiei Tallis, Briony le spune anchetatorilor ca faptasul este Robbie Turner (James McAvoy), iubitul surorii ei. De aci incolo melodrama lui Joe Wright are toate semnalmentele exercitiului clasic de gen: el este inchis, dar izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial ii ofera sansa de a iesi de dupa gratii pentru a lupta in armata britanica. Dupa un periplu pe frontul continental, Robbie isi reintilneste iubita in Londra. Briony ii cauta pentru a-si cere scuze ca le-a cauzat atita suferinta si promite ca va merge in familie si in fata instantei pentru a recunoaste vechea minciuna. Din pacate nu il mai putea condamna pe adevaratul faptas… fiindca intre timp acela o luase de nevasta. Insa, oricum, cei doi isi puteau gasi linistea si fericirea.

Singurul aspect interesant al proiectului paleste in fata acestui meniu plin de evenimente cu tilc siropos. In prima parte a povestii, fiecare actiune e prezentata, fie succesiv fie intercalat, din mai multe puncte de vedere, urmarind reactiile celor trei caractere aflate in conflict amoros – Cecilia si Robbie pe de o parte, Briony de cealalta parte. Stilul rezultat din aceasta modalitate de prezentare aduce usor cu ceea ce face Henry Miller in Tropicul Cancerului, unde un eveniment in desfasurare curge din detaliu in detaliu, toate la timpul prezent, si abia la final observam ca prin detaliile acestea am parcurs tot drumul de la o cauza spre un efect si ca, astfel, am strabatut si un timp trecut. Si in Atonement micile scenete se reiau si din cauza ca sint prezentate in detalii diferite (fiindca o alta minte le observa) tirziu realizezi ca e vorba despre o intreprindere deja vazuta. E un joc temporal care transforma trecutul intr-un prezent continuu. Dar e in regula, Joe Wright renunta la el dupa un sfert din film, revarsarea melodramatica zaharoasa nefiind compatibila cu transformarile temporale cinematografice sic.