Luis Bunuel a definit fara ezitare “Belle de Jour” drept un film “pornografic”, adaugand insa ca exploreaza un “erotism cast”. Intradevar, este probabil ultimul mare film despre sex al anilor 1960, inainte ca o mai mare toleranta si o (temporara) relaxare a cenzurii sa duca la disparitia unor noi standarde ale reprezentarii cinematografice a relatiilor sexuale.

“Belle de Jour” este un produs de prima mana al anilor 1960 si intr-o alta privinta: ca si alte filme ale perioadei care au revenit in cinematografele din intreaga lume in anii 1990, precum “Cu sufletul la gura” sau “La dolce vita”, filmul acesta capteaza “aerul” acela al vremii in cele mai mici detalii de limbaj, gesticulatie, imbracaminte sau atitudine.

“Belle de Jour” este un film suprem fetisist. Bunuel este interesat nu de goliciunea Cathrinei Deneuve, ci de hainele si valurile care o acopera si de extraordinar de slefuita si satinata suprafata a feminitatii ei. Desi in film este vorba despre intamplarile dintr-un bordel de lux, relatiile sexuale nu sunt niciodata infatisate. Desfasurand-se in spatele unor usi inchise, in camere secrete si chiar, intr-o scena foarte amuzanta, sub un sicriu, perversiunile sexuale la care se face aluzie sfideaz chiar si cea mai dezlantuita imaginatie.

Deneuve joaca rolul Severinei Serizy, o sotie burgheza frigida cu sotul ei Pierre (Jean Sorel), care devine, in dupa-amiezile din saptamana, prostituata, simtindu-se astfel libera sa-si exploreze bogata imaginatie sexuala masochista. Insa ordinea vietii duble in care traieste este rasturnata de aparitia unui gangster cam jerpelit, insa patimas, care ii cucereste inima si navaleste in viata ei respectabila.

Povestiti astfel, filmul poate parea o simpla fantezie masculina, schematica si absurda. In realitate, “Belle de Jour” este unul din cele mai misterioase, poaetice, complexe si derutante filme facute vreodata. Psihologia nici unui personaj nu este simpla sau limpede. La fel si lumea de zi cu zi in care traiesc eroii.

Incet, dar sigur, Bunuel ne atrage pe un teritoriu straniu, unde visul si realitatea se imbina intr-un echilibru perfect. Filmul e intesat de detalii halucinante, ilare si totodata nelinistitoare – de exemplu mai multe personaje se refera cu subinteles la “a lasa pisicile sa intre”, desi nu vedem niciodata aceste pisici, dar le auzim miorlaiturile. Cu mult inainte de extraordinara scena finala, spectatorii care se lasa prinsi in aceasta tesatura seducatoare de vis nu vor mai astepta sa afle ce se intampla cu adevarat – si aceasta va fi intradevar o dulce usurare.