Scris in 1968, romanul stiintifico-fantastic at lui Philip K. Dick “Viseoza ona androizii oi electrice?” a asteptat 14 ani pana sa fie transpus pe ecran, iar versiunea ametitoare a lui Ridley Scott a trebuit sa mai astepte un deceniu inainte sa fie recunoscuta ca o capodopera a cinematografului stiintifico-fantastic. La lansare, filmul, care costase 28 de milioane de dolari, n-a fost bine primit de critici si, financiar a reprezentat un fiasco; abia dupa ce in 1992 a aparut o noua versiune, critica de specialitate si publicul au recunoscut pe deplin valoarea filmului.
Au fost scrise carti intregi despre intamplarile de pe platourile de filmare, multe dintre ele neplacute. Harrison Ford se pare ca nu se intelegea cu cealalta vedeta Sean Young, echipa si-a facut tricouri pe care isi exprima nemultumirea fata de orarul de filmari prea incarcat, si, cel mai important, Ford si Scott au avut probleme. Ford a comentat foarte putin dupa premiera, afirmand doar ca a lost cel mai dur film la care a lucrat.
Dar ce film! Pe buna dreptate elogiat pentru scenografia fabuloasa, imaginea Los 
Angelesului din 2019, rece si luminat de neoane, supraaglomerat si in care se cerne constant o ploaie acida, a fost imitata de multe or dar a ramas unica. Detectivul Rick Deckard (Ford) cutreiera aceasta lume deprimanta, cautand „replicanti” – androizi rebeli ascunsi sub infatisare de oameni – si ajunge sa se indragosteasca din neatentie de un astfel de robot (Young). Abundent in simboluri, “Blade Runner” a provocat de-a lungul timpului multe discutii in contradictoriu, unii dintre fanii sai afirmand ca filmul discuta, subliminal, religia si aducand in acest sens argumente precum scena in care replicantul Roy Batty (Hauer) isi infige un cui in mana, si care ar reprezenta crucificarea, si figura lui Tyrell (Joe Turkel) ca a lui Dumnezeu-Tatal, creatorul replicantilor, care isi tine ochiul atintit asupra odraslelor sale.
E greu de inchipuit filmul acesta regizat de altcineva (inainte de Scott au fost consultati Adrian Lyne, Michael Apted si Rober Mulligan, iar Martin Scorsese se aratase interesat de roman in 1969). Cat despre protagonist, numele de pe lista inclusesera pe Christopher Walken si chiar pe Dustin Hoffman. Combinatia fenomenala de film stiintifico-fantastic de secol XXI si film noir politist al anilor 1940 creeaza o antiutopie superba, iar Ford, in rolul celui trimis sa-i „pensioneze” pe androizii cu chip uman veniti pe Pamant pentru a-si cauta creatorul, poate ca n-a fost de acord sa “stea pe acolo doar ca sa faca o pata de culoare pe decorurile lui Ridley” (cum a declarat unui ziarist in 1991), dar uluirea sa se incadreaza perfect in poveste.
Unul dintre motivele pentru care “Blade Runner” este atat de popular este existenta mai multor versiuni ale filmului – varianta ultima a mai adaugat scene si a eliminat naratiunea lui Ford si sfarsitul optimist impus de studio. Un alt motiv este faptul ca si in ziua de azi oamenii se intreaba daca Deckard nu este cumva si el un android. Indiferent de raspuns – Scott a sugerat, cel putin o data, ca asa este – “Blade Runner” ramane unul dintre filmele stiintifico-fantastice cele mai frumoase si mai impresionante facute vreodata
