Aceasta melodrama de razboi romantica ilustreaza perfect pasiunea anilor 1940 pentru decoruri exotice realizate in studio – platourile de filmare de la Warner Bros. au fost transformate intr-o fantastica Africa de Nord, de o forta evocatoare mai puternica decat orice alta locatie reala. In “Casablanca” regasim mai multi interpreti legendari, replici memorabile, clisee si extravagante hollywoodiene decat in orice alta productie apartinand „epocii de aur” a cinematografiei.
Rick (Humphrey Bogart, in smoking alb si trenci cu cordon) si Ilsa (Ingrid 
Bergman, in creatii vestimentare mai adecvate unui platou de filmare decat unui oras din desert) isi petrec languros drumurile intr-o cafenea-cazinou pe fundalul acordurilor obsedante ale unei melodii („As Time Goes By”) care ii poarta inapoi in timp la viata mai simpla de dinainte ca razboiul sa distruga totul. Cea mai reusita interpretare vine insa din partea lui Claude Rains, in rolul cinicului, dar romanticului sef de politie Renault. Fin observator al absurditatilor vietii, el este in acelasi timp un supravietuitor oportunist, dar si cel mai romantic personaj al filmului. El merita pe deplin faimoasele momente finale ale filmului („acesta ar putea fi inceputul unei frumoase prietenii”), ceea ce demonstreaza ca el, si nu Ilsa, reprezinta partenerul potrivit pentru proaspat-convertitul-erou Rick.
Nu mai putin memorabile sunt personajele secundare: patriotul ceh Victor Laszlo (Paul Henreid), conducand un cor alcatuit ad-hoc care intoneaza o insufletitoare Marseieza ce acopera refrenele naziste si insufla fervoare patriotica pana si celor mai infocati colaborationisti si paraziti; sarlatanul Ugarte (Peter Lorre) recunoscand timid ca are incredere in Rick deoarece acesta iI dispretuieste; personajul negativin in persoana maiorului nazist Strasser (Conrad Veidt), vesnic pocnind din calcaie si incercand in zadar sa dea un telefon; loialul Sam (Dooley Wilson) plimbandu-si mainile pe clapele pianului si schimband priviri cu cei doi eroi; corpolentul majordom Carl (S.Z.Sakall), un austro-ungar dezradacinat 
transpirand abundent in ciuda ventilatorului din plafon; si neverosimilul intreprinzator arabo-italian Ferrari (Sydney Greenstreet), asezat cu fesul pe crestet pe ceea ce ar parea sa fie un covor fermecat. Chiar si figurantii sunt rezultatul unei selectii admirabile, amplificand si mai mult atmosfera insufletita, seducatoare si densa a unui film in care, mai mult decat in oricare altul, spectatorii si-ar dori sa fie eroi – impuls care a inspirat si fermecatorul tribut adus de Woody Allen in “Mai canta o data, Sam”.
Curtiz relateaza o poveste complicata, ingreunata de expunere si structurata in jurul unui flashback central parizian care incalca o mare parte a regulilor scenariului cu o asemenea dezinvoltura si incredere, incat intregul ansamblu pare perfect inchegat, desi se pare ca a fost scris rescris de la o zi la alta, astfel ca Bergman nu a stiut pana in momentul filmarii scenei finale daca se va sui in avion cu Henreid sau va ramane cu Bogey. Gloria legendara a acestui film-fetis se datoreaza in parte acestei atitudini, dar si acelei impresii unice de neterminat: realizat inainte de incheierea razboiului, el are indrazneala de a-si lasa – la propriu – personajele in aer sau in desert, iar publicul vremii sau nenumaratii spectatori care au descoperit filmul pe parcursul timpului se intreaba ce s-a intamplat cu acele personaje in anii agitati ce au urmat.
