La baza musicalului si, ulterior, a filmului Chicago sta o piesa din 1926, “The Brave Little Woman”, scrisa de o ziarista de la Chicago Tribune, Maureen Watkins, si inspirata dintr-o poveste reala. Piesa a fost adaptata pentru marele ecran in doua rinduri – in 1927 (intr-un film mut) si in 1942, intr-un film cu Ginger Rogers, care se numea Roxie Hart. Trei mesteri mari ai Broadway-ului – John Kander, Fred Ebb si Bob Fosse – realizeaza in 1975 musicalul Chicago. Acesta a fost updatat in functie de vremi. La data premierei (1975) erau vizibile trimiterile la afacerea Watergate si la razboiul din Vietnam. In 1996, o noua montare a fost pusa in legatura cu cazul O.J. Simpson. Miramax a cumparat drepturile in 1994 si toate greutatile de transpunere au luat sfirsit atunci cind coregraful Rob Marshall (care, printre altele, realizase coregrafia spectacolului Cabaret) a venit cu ideea de a integra dramaturgic momentele muzicale astfel ca eroina Roxie Hart sa para ca viseaza metafizic. In consecinta, Rob Marshall a fost chemat sa regizeze, desi el era la baza coregraf.
Chicago a avut si o buna campanie de marketing. A deschis Festivalul de la Berlin din 2003, vedetele americane si cea galeza (Catherine Zeta-Jones) au pasit in toaletele lor glamour pe covorul rosu, pregatind de fapt cararea spre Oscarurile din martie. Trailerul spunea si nu spunea prea multe, dar iti facea pofta sa vezi filmul. Rezultatul: nominalizat la 13 categorii, Chicago a luat mai mult de jumatate din premii (sase), printre care Oscarul pentru cel mai bun film.
Mai putin tragic ca “All That Jazz”, Chicago e din aceeasi familie. Nu are veselia filmului muzical clasic si nici nu e o drama muzicala ca “Dancer in 
the Dark”. Nu e dramatic, dar e sobru. Este, de fapt, o fabula spectaculoasa despre iluzia celebritatii si despre manipulare – de aceea isi gaseste usor referinte in realitate. Interesant e ca interpretii sunt tot vedete, icon-uri la care lumea se uita ca la soare si le invidiaza reusita. E un fel de a spune ca iluzie e totul si ca, asa cum Roxie Hart crede ca l-a apucat pe Dumnezeu de picior cind a intrat in puscarie, si oamenii de rind se insala atunci cind tinjesc la viata altora.
