In primavara lui ‘80, intre Groapa Fundeni si Dealul Bolintin, intre o frizerie si un carnaval, Lucian Pintilie a inceput sa ecranizeze deja legendarul film “De ce trag clopotele, Mitica?”. O pelicula interzisa de culturalii comunisti in faza in care nu i se definitivase montajul. Adica la numai cateva luni de la inceperea filmarilor, cand nici o “silaba” de sunet nu se ridicase impotriva cuplului totalitar. Se nascuse deja o mitologie de barfe in jurul filmului. Intelectualii care-l vazusera in cercuri restranse vorbeau de o tandrete paroxistica fata de semidocti, grobieni, imbecili, marlani si parveniti. Este o pelicula a carei premiera a fost posibila dupa un deceniu de la postsincron.

Un Pintilie inca neincaruntit s-a inconjurat de o echipa de actori, tineri si ei: Gheorghe Dinica, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Mariana Mihut si multi, multi altii. Anul de gratie 1980. La margine de Bucuresti se turna “De ce trag clopotele, Mitica?”. Un film care era deja o legenda inainte sa vada lumina ecranului. Victor Rebengiuc isi aminteste de personajul sau grotesc, de absurdul si prostia lui Pampon, de chipul acela mirat si tamp de tot ce i se intampla. “Omul asta este inselat pe fata. Pampon este o lume redusa la instinctual, la cauzalitati primare. Pampon se zbate in van si, ca si toti ceilalti, este victima mistificarilor. Acest personaj are chipul si asemanarea lumii din jurul lui, unde colcaie minciuna. E o lume care isi traieste cu atata intensitate pasiunile, incat ai senzatia ca doar ele conteaza. Innebunitor este faptul ca, dincolo de asta, nu mai exista nimic. Scena cu care se termina filmul este esentiala, pentru ca intalnirile amoroase continua (ar fi fost banal sa se termine!) si atunci este evident: clopotele nu pot fi trase decat de franghie.”

Dupa cateva luni de filmari, pelicula este varata intr-un dulap metalic de la Casa Scinteii. Eugen Barbu editase o cronica dedicata organelor de partid, in care critica filmul, pe care nu-l vazuse. “O deturnare a lui Caragiale si inca la un mod grosolan… cu personaje ingrosate, devenind adevarati monstri… Marunta lume ploiesteana se transforma intr-un adevarat Dallas, avant la lettre.” Se organizeaza de urgenta o vizionare a materialului filmat pentru consiliul de conducere al Casei de Filme 1. In acest stadiu de prezentare nu exista decat banda de imagine si banda de sunet ghid. Filmul era inca intr-o faza de lucru, in care abia isi cauta structura. Marin Theodorescu, la vremea respectiva un director de perspectiva, ia decizia confiscarii materialului. Un fapt fara precedent in istoria cenzurii comuniste, avand in vedere stadiul in care se gasea materialul filmat. Cenzura insa a avut un caracter “democratic”. Dupa interzicerea din fasa, directorul Casei de Filme 1, C. Pivniceru, elaboreaza o nota, care conditiona reluarea filmarilor de intoarcerea lui Pintilie de la Paris si respectarea catorva sugestii de partid, pe care regizorul n-a avut “privilegiul” sa le cunoasca nici pana-n ziua de astazi.

“Privesc dupa 20 de ani in urma mea. Praf si pulbere s-a ales de toate scenariile, proiectele mele, omagiind cultura romaneasca. Fiecare an, o borna, o troita, o lumanare, un film inmormintat. Tarvelling macabru. Lumanari care apar si dispar din cadru – “Ciuleandra”, “Domnisoara Cristina”, “Jocul ielelor”… Imaginati-va, rogu-va, toate aceste filme existand. Acum puneti-le laolalta, bobina cu bobina si dati-le foc. Priviti calm acest incendiu de capodopere posibile, vesel foc carnavalesc. Sa nu intrebati: Cine raspunde? Caci nimeni nu raspunde! Esenta principiului carnavalesc consta in abolirea oricarei responsabilitati. Iar noi traim intr-o stare de carnaval perpetuu, spune Lucian Pintilie.” Nu poti sa-l judeci pe Pintilie pentru ca refuza sa vorbeasca despre filmele lui. Pintilie a scris “Bricabrac”. “N-am alte dovezi ca am trait. Toate amintirile striga dupa mine sa nu le uit.”