Cind mori, ajungi in basm. Iar viata e un lung sir de incercari pregatitoare, un labirint cu spiridusi, fauni, imparati si monstri. Chiar daca un glont te sterge de pe fata pamintului, chiar daca brutalitatea celorlalti te arunca in prapastie, chiar daca impamintenirea unei politici poate sugruma umanismul, nimic nu reuseste sa anuleze inocenta: pentru ea, raiul va cobori sub pamint!

El laberinto del fauno vorbeste in mod direct despre valori – sociale, umane. La nivelul acestui discurs, conflictul intern al povestii e conturat la intilnirea a doua personaje: ofiterul Vidal si medicul Ferreiro. Chiar daca lupta pentru un bine general, consfintit in lumea care incepe dincolo de granitele filmului – in Spania pe care o vedem astazi, capitanul Vidal actioneaza barbar, ucigind nu ceea ce apare in calea binelui pomenit, ci nimicind ceea ce apare in calea datoriei lui de militar, aceea de a stirpi bandele de opozanti ale noului regim. Lipsa de scrupule il prezinta pe ofiter ca fiind un personaj ce actioneaza in absurdul obligatiei de a indeplini o sarcina, o datorie asupra careia nu staruie in termeni etici; el nu este motivat de rostul ulterior al actiunii sale, unul pozitiv daca e judecat din perspectiva prezentului exterior filmului. In Labirint, Vidal pare un mecanism programat sa realizeze o munca, iar daca el este pedepsit, semnificatia osindei sale nu este legata de optiunea sa politica, ci de modalitatea in care se comporta in relatie cu ea. Doctorul Ferreiro ii este contraparte: desi prezent in ordinea capitanului, medicul isi indeplineste mai intii datoriile umane, astfel ca se misca in ambele tabere beligerante in scopurile meseriei sale. Fiecare cauta sa duca la bun sfirsit prerogativele formarii sale, doar ca cel din urma o face intelegind sensurile actiunilor sale. Iar Ferreiro nu este pedepsit din cauza ca i-a ajutat pe ceilalti, ci fiindca ofiterul crede ca ii zadarniceste misiunea.

Trezindu-se fara voia ei in lumea masinariei-Vidal, Ofelia deseneaza imaginar porti de intrare intr-o viata unde sensurile si farmecul copilariei se pot articula plenar.

Succesul de care se bucura El laberinto fata de Tideland, doua versiuni ale aceluiasi basm, la fel de trainice, sta in simplitatea povestirii si in accentuarea dimensiunii morale in istoria venita mai recent pe marile ecrane. In ceea ce priveste proiectul lui Gilliam, etica e la purtator, regizorul cauta freak-ul din fiecare spectator si ii ofera imaginea in oglinda. Spectatorul este necontenit tinut in pragul schizofreniei, iar asta face ca Tideland sa fie greu digerabil. Del Toro alege o varianta soft de exprimare, filmul este simplu, cursiv, planul fantastic si planul real se intrepatrund elegant, se potenteaza reciproc, accentuind si umanismul pe care mizeaza autorul. Tideland e un film in care poti descoperi anumiti “straini” in interiorul tau, eventual, poti sa te descotorosesti de ei, e o provocare; El laberinto e pur si simplu un film la finalul caruia iti doresti sa fii mai bun!