Una dintre specialitatile fratilor Joel si Ethan Coen este contaminarea genurilor clasice ale Hollywoodului – thrillerul noir, comedia-farsa, filmul cu gangsteri sau cel despre tot felul de evadati – intr-un spirit extravagant, modern, delicios. Filmele celor mai importanti cineasti americani aparuti in deceniul al noualea se tin inca foarte bine, iar “Fargo” este unul dintre cele mai frumoase si mai rezistente. Este o poveste diabolica (produsa de Ethan si regizata de Joel) care ne lasa, pe rand, cu gura cascata, socati, entuziasmati si razand in hohote. Delapidare, rapire,inselaciune, neintelegere si crima – fac toate parte din experienta filmului, asa cum face parte si o alta trasaatura proprie creatiilor fratilor Coen, crima care iese complet de sub control.

Actiunea din “Fargo” se petrece in Dakota de Nord, unde frustratul vanzator de masini Jerry Lundergaard (William H. Macy, a carui interpretare angoasata l-a transformat dintr-un intotdeauna util actor secundar intr-un foarte cautat actor principal) aranjeaza o intalnire cu doi fosti ticalosi pe care i-a angajat sa-i rapeasca sotia. Dar cea mai mare parte a filmului, proclamat cu malitiozitate, in prima din-tre mistificarile sale macabre, drept o poveste reala, se petrece in peisajele austere, inzapezite ale Minnesotei, locul de bastina al celor doi frati (al carei dialect extravagant, folosit in scopuri comice in dialogurile banale ale personajelor, este o ramasita insipida, monotona, a limbii imigrantilor scandinavi care au colonizat regiunea si se afla in acelasi timp intr-un contrast absurd cu oribilele intamplari descrise in film).

Lundergaard, inecat in datorii, vrea sa aranjeze o afacere aparent simpla, fara cormplicatii inutile. Rascumpararea pentru sotia sa urmeaza sa fie platita de tatal ei, un tip bogat si nesuferit (Harve Presnell), si impartita intre el si rapitori, dupa care femeia va fi eliberata. Numai ca lucrurile iau o intorsatura oribila si grotesca in mainile psihopatului Grimsrud (Peter Stormare), un maniac al clatitelor, si ale nepriceputului Showalter (Steve Buscemi), “balatu’ cu mutra haioasa”, care nu-si poate controla nici asociatul, nici desfasurarea evenimentelor. Aici intra in scena Frances McDormand (sotia lui Joel Coen), absolut fantastica in rolul nu tocmai comicei, dar foarte inteligentei sefe a politiei locale, Marge Gunderson. Conducand ferm prima ei investigatie a unei triple omucideri, cu mult aplomb, umor si cu un mers incet si leganat (fiindca are o sarcina foarte avansata), Marge este fara indoiala cel mai remarcabil personaj conceput vreodata de fratii Coen (alaturi de mai recentul Lebowski at lui Jeff Bridge).

Maiestria fratilor Coen creeaza aici o tragicomedie stranie, neobisnuita, care reuseste sa fie, pe rand, in episoade distincte, extrem de amuzanta si violent frustranta, contrastand inocenta si simplitatea unor personaje cu depravarea altora. Criminalii ghinionisti si victimele lor nu sunt prezentate pentru a ne starni mila, ci pentru ca regizorul sa “se joace” cu ele, cu cruzime, spre desfatarea perversa a spectatorilor. Aceasta raceala malitioasa prezenta in multe dintre filmele cineastilor l-a indemnat pe unul dintre adversarii lor sa-i numeasca o “pacoste artistica”. Dar aceasta trasatura nu le diminueaza capacitatea remarcabila de a impresiona, uimi si amuza. In ciuda imaginilor reci de iarna, “Fargo” este una dintre creatiile cele mai pline de caldura ale celor doi cineasti, abundand in scene caracteristice si glume spumoase, dar oferindu-ne si consolarea salvatoare a victoriei bunului-simt, simplu si robust. McDormand si scenariul fratilor Coen au obtinut premii Oscar pentru felul in care rezolva un caz unic de crima.