In 1956 prindea viata, in camera de lucru a lui Ion Popescu Gopo, un omulet gol-golut si cu chip imobil. A urmat o floricica. A urmat un zbor in Cosmos. A urmat marele trofeu de la Festivalul de film de la Cannes. Ce a urmat apoi este istorie…

“Am facut un omulet cu mare economie de linii. Ochii lui sunt doua puncte, nu si-i poate da peste cap, si nici nu se uita gales. Mi-am redus de bunavoie posibilitatile. Gura lui este aproape imobila. Nu am folosit nici expresia fetei. Subiectul a capatat forta. A crescut atentia pentru fond.”

Asa incepea, in anii ‘50, povestea omuletului primordial al desenului animat romanesc. Pentru ca un nume ar fi stricat, poate, vraja umanoidului cu aer de prunc matur, el n-a fost niciodata numit altfel decat “omuletul”. Sau “omuletul lui Gopo”.

Omuletul lui Gopo. Aventurile umanoidului cu cap lunguiet, cu o expresie serioasa si naiva, cu maini si picioare subtiri si cu burtica rotunjita, au lasat atat spectatorii, cat si lumea creatorilor de animatie cu gura cascata. A anticipat cucerirea spatiului extraterestru si primii pasi ai omului pe Luna, lansandu-se in Cosmos cu o racheta cu cinci ani inainte de Iuri Gagarin si devenind primul “om” care a calatorit in spatiu. S-a miscat in lumea subacvatica, a evocat gandul indraznet ca ar putea exista viata pe alte planete. Toate le-a facut tinand, cand aproape de piept, cand dupa ureche, o floare. Si din calatoria lui, numita “Scurta Istorie”, le-a adus creatorului sau si Romaniei unul dintre cele mai ravnite trofee ale cinematografiei: “Palme d’Or” la Festivalul de la Cannes din 1957.

Un an mai devreme, in 1956, Ion Popescu Gopo il aborda pe Dumitru Capoianu, un tanar membru al Uniunii Compozitorilor. “A venit la mine si mi-a spus: “Bai, compozitorule, am un film. Ii faci muzica?”. Am spus: “Sigur””, isi aminteste Capoianu. Coloana sonora a primului film cu omuletul a inceput de la un joc preferat al lui Gopo. Artistul obisnuia ca, la o bere cu amicii, sa le ceara sa puna pe o hartie trei puncte, unde ar fi dorit ei. “Cerea sa ii scrii ce sa fie in fiecare, de exemplu in punctul 1 sa fie nasul, in punctul 2 sa fie varful piciorului stang si in punctul 3 sa fie buricul. Iar el se chinuia groaznic, ca un damnat, ca un apucat de iele, pana gasea formula sa deseneze intre acele puncte o femeie goala”, explica Dumitru Capoianu.

In 1957, filmul nu aparuse inca pe ecrane. Era momentul cand se alegea delegatia romaneasca ce urma sa participe la Festivalul de film la Cannes. Dupa serii intregi de vizionari, care au inclus si filmuletul lui Gopo, denumit intre timp “Scurta istorie”, “tovarasii” s-au oprit asupra peliculei “Delta Dunarii” de Ion Bostan. Nu au tinut insa cont de o conditie esentiala impusa de juriul de la Cannes. Filmul trebuia sa aiba doar o bobina, adica o durata de pana in 8-9 minute. “Delta” avea 3 bobine. Delegatia a plecat in Franta dis-de-dimineata, cu avionul. Seara, un membru al echipei si-a dat seama ca e posibil ca filmul ales sa nu intre in discutie, pentru ca era prea lung. In aceeasi zi, pe seara, el a venit repede la studioul unde echipa lui Gopo

avea un exemplar din “Scurta istorie”, pus pe masa de montaj. A luat filmul, l-a bagat in valiza si a plecat iar la Cannes. Acolo, alta belea. Filmul nu era infasurat pe bobina in asa fel incat sa fie pregatit pentru proiectie. Asa ca, in noaptea dinaintea vizionarii, doi membri ai delegatiei Romaniei au stat si au derulat cei aproape 300 de metri de pelicula “in opt”, cu ajutorul unui creion.