Uneori ororile razboiului scot la iveala lucrurile pe care le avem in comun. Aceasta ironie a speciei umane reprezinta ideea centrala a capodoperei “Iluzia cea mare”, un film a carui actiune se petrece in timpul Primului Razboi Mondial si care descopera fraternitatea intr-un lagar de prizonieri german. Locotenentul Marechal (Jean Gabin) si capitanul de Boieldieu (Pierre Fresnay) sunt doi ofiteri francezi care, impreuna cu oamenii lor, incearca sa se descurce cat mai bine sub supravegherea vigilenta a politicosului comandant german von Rauffenstein (Erich von Stroheim). Ei reusesc sa creeze replica unei adevarate societati aristocratice, bazate pe onoare si disciplina, respect reciproc si protocol care se sprijina pe ani de traditie.
Dar aceasta este doar oaza — sau, mai bine zis, mirajul — din mijlocul unui conflict devastator, de unde si titlul filmului: „marea iluzie” face ca statutul social si educatia sa ii plaseze pe acesti ofiteri intrucatva deasupra destinului comun al razboiului, desi gloantele nu par sa faca nici o deosebire intre o descendenta sau alta. Toti lucreaza neobositi la un tunel fara sa mediteze la faptul ca, odata liberi, aceasta aparenta camaraderie nascuta din viata de prizonierat se va converti realitatile crude ale vietii. Definitoriu pentru film este sentimentul ca personajele principale inteleg prea bine acest adevar, insa isi doresc in subconstientul lor ca realitatea sa fie alta. Aproape ca simtim dorinta sincera a melancolicului comandant interpretat de von Stroheim de a fraterniza cu ofiterii francezi in imprejurari diferite, poate mai putin severe. In lagar, Rosenthal (Marcel Dalio) este un prizonier ca oricare altul. In lumea exterioara, este doar un evreu, o amintire incriminanta a ravagiilor iminente ale celui de al Doilea Razboi Mondial. De altfel, nemtii au interzis iluzia cea mare in perioada ocupatiei Frantei, temandu-se de forta nepieritoare a mesajului sau umanist. Faptul ca acest remarcabil film al lui Renoir, cu toate personajele sale memorabile, temele profunde, dialogul captivant, ar fi putut fi definitiv pierdut datorita perspectivei sale politice se constituie ca un memento al puterii cinematografului capacitatii fictiunii de a transmite acele adevaruri profunde si principii morale de care avem nevoie pentru a ne conduce vietile.
