Million Dollar Baby nu poate fi tratat ca un film sportiv; desi subiectul, o fata antrenata de doi old timers, anume Clint Eastwood si Morgan Freeman, te poate duce cu gândul la un eventual Unforgiven cu box. Dar MDB este cu adevarat The Last Boxing Show (parafrazând titlul filmului lui Peter Bogdanovich) si nicidecum un Rocky feminin sau Ali boma ye. Dincolo de batalia mediatica Clint vs. Marty, dincolo de valurile de premii, nominalizari, incasari si catalogarea Movie of the day / week / year, filmul este cu certitudine unul din cele mai bune realizari ale lui Eastwood ca regizor (adica exact opusul a ceea ce a facut Scorsese in Aviator). Mystic River un blues patriarhal industrial, intre Bob Dylan, Neil Young si Bruce Springsteen, despre modul in care America suburbana ucide sau anuleaza identitatea. Acum, Clint s-a intors pe vremea lui Woody Guthrie si Robert Johnson cu un film dulce-amar, greu, care aminteste de literatura clasica americana, Faulkner, Steinbeck, Williams si O’Neill, la paritate cu romanele ecranizate ale lui Larry Mc Murtry (The Last Picture Show, Hud, Terms of Endearment). Titlul initial, mult mai dur si mai obscur, , despre urmele de frânghie ale ringului, se refera direct la traume de nesters. Rope Burns «Tough ain’t enough» spune antrenorul, personajul lui Clint. Si Eastwood regizorul o stie prea bine. Si face un alt film de hiper-maturitate, care depaseste granita sexelor si daruieste din nou un rol minunat unei femei (lui Hillary Swank, dupa cel oferit lui Meryl Streep in The Bridges of Madison County).

Povestirile lui FX O’Toole, a carui faima postuma Clint i-o asigura, sunt o fila de viata, nu cea de pe coperta revistelor, ci reversul visului American, despre cei care se pierd si pierd cu totul. Asemanari totale cu portrete creionate anterior de regizor, Honkeytonk Man, chitaristul country alcoolic care nu câstiga, rapus de tuberculoza, visatorul pagubos din Bronco Billy, jazzmanul posedat de vicii si boala din Bird. Dincolo de Oscaruri si politizarea acestora, Clint Eastwood, o institutie de dreapta (hollywoodiana, in comparatie cu intelectualii newyokezi), se apropie mai tare de clasicism, decât de revizionismul de care a fost acuzat. Si pentru ca bluesul si jazzul sunt atribute ale muzicii clasice americane, MDB e o alta improvizatie clasica despre o felie de viata pe jazz si chitara, pe ringul de box si in sala de antrenament, in sala de spital, biserica si intr-un diner de pe marginea drumului, in middle lower class America, despre oameni mici si sperantele lor mari, despre vise infrânte de glumele crude si capriciile destinului.