Anii ‘80. Sudul Statelor Unite. Llewelyn Moss (Josh Brolin) iese la vinatoare; urmareste o antilopa ranita şi da peste locul unui macel în care fuseseră implicaţi traficanţi de droguri mexicani. Găseşte geanta cu bani şi o ia cu el. Ajuns acasă nu îşi poate alunga din cap faptul că unul dintre mexicani nu era mort şi îi ceruse apă; are junghiuri morale, aşa că se întoarce să-i ducă de băut. La locul carnajului vor ajunge însă şi nişte recuperatori mexicani care-l vor repera pe Moss. Acesta scapă momentan, însă e clar că vor porni cu toţii pe urmele lui (şi pe urma banilor). Banii sînt rîvniţi nu numai de mexicani, cei care aduseseră drogurile, ci şi de americanii care doreau să le cumpere, erau banii lor în fapt, aşa că Anton Chigurh (Javier Bardem), criminalul absolut, este angajat de aceştia din urmă pentru a recupera geanta cu două milioane de dolari. No Country for Old Men, ecranizarea romanului omonim scris de Cormac McCarthy.

Anton îi omoară pe cei care îl angajaseră, luînd asupra sa afacerea, îl omoară şi pe Carlson Wells (Woody Harrelson), cel care fusese tocmit pentru a-l nimici pe Anton, după ce acesta din urmă îşi ucide angajatorii… în fapt, Anton omoară tot ceea ce îi iese în cale. Forţa acestui personaj stă în modalitatea sa de a opera. Anton e un fel de random access memory (ram) din lumea computerelor: plăcuţele ram pot oferi răspuns imediat solicitărilor de accesare ale unor date, indiferent dacă ele se află stocate în spaţii diferite ale aceluiaşi sistem sau dacă nu au nicio legătură între ele. Aşadar, pentru memoria activă a unui sistem IT, după cum o afirmă şi numele, ram, principiul de selecţie al datelor este aleator. Un astfel de principiu aplică şi Anton în activitatea sa cotidiană, doar că în locul datelor sînt oamenii, în locul accesării e moartea, iar sistemul este întreaga lume. Anton devine o maşinărie de ucis care, în raport cu propria conştiinţa, datorită principiului selecţiei aleatorie (sau, altfel spus, selecţie prin forţa destinului), nici nu poartă responsabilitatea faptei comise, nici nu se înşeală vreodată. El ucide pe cineva fiindcă îi iese în cale. Şi fiecare astfel de întîlnire are în sine o doză de absurd: pentru Anton întîlnirea cuiva este alegerea destinului şi pentru că este implicat în acest joc al sorţii şi destinul celuilalt, Anton îi oferă uneori posibilitatea de a evita moartea – pariind pe una dintre feţele unei monede.

În No Country for Old Men fraţii Coen mătură ecranul de ceea ce înseamnă reguli narative clasice ale genului sau ale construcţiei de caracter în gen. E destul de înspăimîntător să vezi că personajele poveştii nu evoluează de-a lungul istoriei lor, nu se schimbă deloc, că fiecare este din start dat şi se reprezintă pe sine la nesfîrşit. Asta nu face decît să sporească anxietatea dată de conştientizarea fiecărei rupturi de ceea ce era deja stabilit ca gen în cinematografie. Într-un fel, precum caracterele comediei de moravuri din clasicismul literar, fiecare personaj de aici îngroaşă o trăsătură umană clară – încăpăţînarea, trufia sau moartea; spre deosebire de filmul care abordează structura thrillerului în mod clasic, unde personajele parcurg o istorie care îi transformă din punct de vedere psihic şi moral, în No Country for Old Men niciun personaj nu iese din propria axă. Fiecare gravitează în jurul sensului său, întărind cu fiecare pas ideea pe care o înfăţişează.