Silueta lui Travis (Harry Dean Stanton, in cel mai bun rol al sau) se apropie de camera, venind parca de nicaieri, din vastul desert texan, pe muzica obsesiva de chitara a lui Ry Cooder. Si imediat apar intrebarile: de unde vine si unde se duce. Aflam apoi ca Travis a fugit pentru a nu provoca o dezmembrare tragica a familiei sale, lasandu-si sotia, Jane (Nastassja Kinsko – care a disparut si ea intre timp si copilul, Hunter (Hunter Carson), in grija fratelui sau, Walt (Dean Stockwell).

Travis nu vrea sa se opreasca. Walt si alti cativa il readuc incet la viata, la comunicarea verbala, la oameni, la amintirea familiei si a tot ceea ce poseda inainte. Dar nimic nu se poate reface inainte ca Travis sa-si regaseasca sotia. O afla intrun club de striptease, unde Jane ofera alinare clientilor adesea singuratici si stresati. Intr-o scena emotionanta, el ii spune povestea sa observand-o intro oglinda in care o poate vedea, dar ea nu il poate zari pe el. Wim Wenders a produs, cu “Paris, Texas”, unul dintre filmele reprezentative ale deceniului al noualea. Viziunea sa artistica europeana, rafinata – evidenta mai ales in imaginea semnata de Robby Muller – se imbina perfect cu sensibilitatea americana a scenaristului Sam Shepard. Filmul este povestea tulburatoare a unui „strain”, a unui om care nu se poate integra intr-o „ordine simbolica”. In incercarea sa de a se reinsera in societate, Travis intra desigur in relatii cu alti marginalizati – de pilda, cu o tanara latino-americana care ii da lectii excentrice despre cum sa se imbrace si sa se poarte – si mai ales cu Hunter, de care este legat intrun mod copilaresc, emotionant. “Paris, Texas” a fost un moment de cotitura in cariera lui Wenders. La fel cum Travis negociaza cu prudenta raporturile sale cu societatea, Wenders accepta, treptat, prezenta naratiunii in cinema – un element practic absent pana atunci din operele episodice, caleidoscopice ale perioadei sale germane, “Alice in orase” (1974) si “In goana timpului” (1976). Regizorul se apropie, de asemenea, de evocarea valorilor traditionale: camin, familie, comunitate. Pentru unii, Wenders a mers apoi prea departe, sucomband cinematografului comercial si valorilor traditionale. Dar “Paris, Texas”, ca si “Cerul deasupra Berlinului” (1987), se afla la intersectia celor doua perioade din cariera sa, exprimand perfect nostalgia unui camin si recunoasterea concomitenta a alienarii moderne.