Popularitatea filmelor de arta europene in randul publicului american a inceput o data cu filmele italiene neorealiste ale anilor 1940 si a crescut multumita filmelor vizionare ale celui mai important urmas al acestui curent, Federico Fellini. Mai cunoscut, probabil, pentru creatiile sale care examineaza moravurile si dificultatile societatii contemporane, Fellini, ca multi alti regizori italieni, s-a dovedit interesat si de reconstructiile istorice. “Satyricon” este o reinventare cinematografica a romanului lui Petronius despre viata In timpul imparatului Nero. Filmul sinuos at lui Fellini – a carui actiune se petrece in diferite colturi ale Imperiului Roman – a avut un succes imediat la publicul amator de filme de arta. Scenele socante de desfrau, comportamente grotesti si comedie neagra i-au adus o binemeritata pozitie de top.
O descriere destul de fidela a Romei antice in traditia filmelor istorice italiene si in 
acelasi timp o evocare a revolutiei sexuale a anilor 1960, “Satyricon” are multe in comun cu filmele anterioare ale regizorului, indeosebi cu “La dolce vita” (1960). Totusi, multi recenzenti au opinat ca ii lipsesc temele intelectuale si stilizarile sofisticate prezente in alte creatii felliniene. Accentul pus pe nuditate si pe sex reprezinta desigur un punct de atractie pentru anumite segmente ale publicului vremii. Urmand indeaproape textul original, Fellini creeaza o naratiune cu 25 de episoade distincte, legate numai superficial prin prezenta tanarului si cinicului Encolpius (Martin Potter), care, asemeni lui Ulise, se trezeste prins intr-un sir de aventuri ce ameninta sa se sfarseasca extrem de prost, dar din care el reuseste intotdeauna sa scape nevatamat.
Intriga, centrata pe prietenia lui Encolpius cu Asciltos (Hiram Keller) si pe atractia pe care o simt amandoi fata de un tanr sclav (Max Born), evolueaza in intorsaturi adesea greu de urmarit. Un lucru e insa sigur – lui Encolpius, ca si spectatorului, ii e greu sa inteleaga moravurile si comportamentul multora dintre straniile personaje pe care le 
intalneste. Filmul este plin de scene memorabile: o casa de toleranta plina de prostituate obeze si de clientii lor; sacrificii animale din care curg rauri de sange; un cutremur care darama cladirea in care sta Encolpius; o nimfomana, in desert, pe care Encolpius este chemat s-o satisfaca; intalnirea cu un minotaur, in traditia faimoasei aventuri a lui Tezeu; si incredibilul lux de la festinul lui Trimalchio (Mario Romagnoli), ai carui oaspeti dovedesc, asemeni „noilor imbogatiti”, o vulgaritate exemplara.
In buna traditie picaresca, “Satyricon” se sfarseste nu cu vreo mare a stabilitatii sociale, ci cu eroul gata de plecare spre noi aventuri. Comentariu, poate (ca si alte filme ale lui Fellini), asupra hedonismului si materialismului triumfant at societatii moderne, filmul este memorabil in primul rand ca defilare spectaculoasa de imagini surprinzatoare, chiar socante, unite, in fluxul lor constant, de rime vizuale si motive recurente. “Roma”, filmul lui Fellini din 1972, un fel de urmare la “Satyricon”, nu va reusi sa recreeze magia stranie si irezistibila a originalului.
