Undeva pe la mijlocul anilor 1950, atat in America, cat si in Europa au aparut camere de luat vederi de 16 mm cu sunet sincron, care incorporau un casetofon. In sfarsit, inregistrarea sunetului se putea face imediat, captand pe ecran evenimentele reale. Astfel s-a nascut curentul de filme documentare cunoscut drept cinema verite, alteori numit cinema direct si cateodata abreviat CV. La inceput, casetofoanele acestea erau destul de grele (chiar daca erau portabile), dar in cursul anilor 1960 au deve-nit din ce in ce mai mici si mai usoare. In 1970, firma elvetiana Nagra a lansat pe plata Nagra SN, un reportofon de foarte buna calitate, suficient de mic si de usor pentru a putea fi transportat in buzunarul (ceva mai larg) al cineastului. Echipele CV de doua persoane puteau acum sa se reduca la un singur membru. Nu a fost deci o surpriza faptul ca unii dintre acesti cineasti deveniti atat de autonomi au in-ceput sa faca filme despre ei insisi si in curand “filmul-jurnal” era cel mai nou gen documentar in lumea cinematografului.

“Marsul lui Sherman” poate fi considerat un fel de “Cetatean Kane” al acestui gen. Ca si acesta, filmul lui Ross McElwee a fost proclamat de cativa critici prestigiosi drept o creatie absolut originala in cinematograful american, dar meritul sau suprem rezida nu atat in noutatea sa, cat in felui in care imbina si slefuieste tehnici si abordari deja prezente in filmele-jurnal aparute anterior. Nascut in Carolina de Nord, student al profesorilor Ricky Leacock si Ed Pincus la MIT, McElwee a intentionat sa faca un film despre efectele infrangerii sudistilor in Razboiul Civil – indeosebi ale atacurilor devastatoare organizate de rau famatul general William T. Sherman – asupra Sudului american contemporan. Dar exact inainte de a incepe sa filmeze, McElwee a fost parasit de prietena sa, cu care era impreuna de multi ani. Intoarcerea pe meleagurile natale pentru a da de urmele lui Sherman a devenit si o incercare de a gasi dragostea.

Spre deosebire de filmele CV ale primei jumatati a anilor 1960, in care echipa de filmare este invizibila, in “Marsul lui Sherman” McElwee interactioneaza constant cu subiectii sai in fata camerei. Invatat sa-si tina camera sub brat in timp ce discuta cu interlocutorii privindu-i in ochi, regizorul are talentul remarcabil de a-i face pe oameni absolut degajati si spontani in timp ce-i filmeaza. Nu se coboara niciodata la a filma de dragul senzationalului si nu arata nici cea mai mica urma de condescendenta chiar si fata de cele mai absurde personaje pe care le intalneste.

In timpul producerii filmului, proces care a durat aproximativ cinci ani, McElwee are cateva incercari de a incepe o relatie. Nici una dintre ele nu reuseste si unele esueaza caraghios. Comentariul sau din off devine din ce in ce mai autocritic, pana cand, intr-un moment de mare intensitate, regizorul se intreaba daca isi filmeaza viata sau filmeala pentru a-si crea o viata. Dar “Marsul lui Sherman” nu este niciodata greoi, si spectatorul nu poate pleca decat incantat de maiestria cu care McElwee surprinde spiritul povestilor contemporane de dragoste. Filmul poate parea “simplu”, un fel de film de familie, dar ceea ce il transforma intr-o opera de arta este spiritul generos al regizorului, buna sa dispozitie si minunata sa candoare.