Trei artişti cu personalităţi complexe, inovatori şi cu acel dram de nebunie specific geniilor s-au reunit pentru a concepe Sin City – un proiect avangardist ca manieră de construcţie. Frank Miller, desenator apreciat de benzi desenate alături de Tarantino şi Rodriguez care au mai lucrat împreună la Four Rooms şi From Dusk till Dawn au transpus pe ecrane poveşti ale unor rataţi fără maniere, eroi, femei de moravuri uşoare, fără să piardă nimic din farmecul şi din ritmul sacadat al surselor originale. Sin City este ridicat din lumini şi umbre, replici scurte şi tăioase şi uneori aduce cu Gotham City, chiar dacă e scufundat mai adânc în tenebre şi extreme. Produsul obţinut e fără îndoială un succes şi un regal vizual. Fiecare detaliu a fost prelucrat şi şlefuit cu migală şi potenţat la maxim în feluri care nu sunt accesibile metodei uzuale de filmare. Filtrarea imaginii, aerul de glamour reconstituit magistral pe cale digitală amintesc într-o oarecare măsura de alt film ce a cucerit industria cinematografică anul acesta Sky Captain and the World of Tomorrow. Anumite cadre te fac să uiţi că ai în faţă un produs al anului 2005 – atmosfera, gesturile şi cadenţa vocilor personajelor par desprinse din filmele clasice din anii ‘40-’50. Tehnica utilizată prelungeşte sau fixează uneori anumite momente cheie sau exploatează amănunte decupate aleatoriu – dificil de redat în manieră clasică. Tipul de cameră utilizată la Sin City este destinată imaginilor digitale de calibru înalt şi sporeşte versatilitatea cinematografică.

E o senzaţie ciudată, aproape hilară să vezi benzi desenate ce prind contur atât de convingător şi real. Conceptul se bazează pe un melanj de Batman, Pulp Fiction, Robin Hood, umor negru, pesimism şi de Kill Bill. Marca şi influenţa Tarantino este cât se poate de evidentă. Poate uneori-insuportabil de prezentă pentru că e servită în doze exagerat de concentrate. Indiferenţa generală, sarcasmul se transmit uşor şi încet, încet ne simţim anesteziaţi. Scenele groteşti şi macabre ne încarcă şi ne apasă, pierzându-şi aproape integral rostul. Rodriguez şi-a confecţionat în timp un stil propriu dar genul inventat de maestrul şi prietenul Tarantino a avut un impact major şi uşor detectabil asupra lui în Sin City. Fără a-i nega meritele sau viziunea regizorală, Rodriguez pare strivit, sufocat şi depăşit de abordarea a la Tarantino.

Momentele în care cineva e rănit, mutilat sau omorât au aceeaşi expunere focalizată, fidelă realităţii şi cu o nuanţă de parodie. Sângele curge ca dintr-o fântână arteziană şi stropeşte permanent, cu încăpăţânare feţele actorilor. Cam mult exhibiţionism… dar ne-am obişnuit – aşa a fost în Kill Bill sau în comedia Kung-fu hustle – orice emoţie este anulată. Simţurile sunt însă solicitate la maximum.