Asemeni filmului anterior al lui Andrei Tarkovski, “Solaris” (1972), “Calauza” este o adaptare a unui roman stiintifico-fantastic foarte popular in tarile Europei de Est (Picnic la margine de drum de Arkadi si Boris Strugatki) si foloseste procedeele specifice genului – din nou un fenomen misterios, poate de origine extraterestra, care ar materializa dorintele cele mai intime ale exploratorilor sai pacatosi – pentru a pune intrebari fundamental despre umanitate, memorie, dorinta si disperare.

Intr-o mica tara fara nume (in carte actiunea se petrece in America), a aparut pe harta Zona – poate ca rezultat al caderii unui meteorit sau al unei vizite din spatiu – in care legile fizicii si geografiei nu se mai aplica. Desi autoritaile pazesc granitele Zonei pentru a-I “proteja” pe ignoranti, personajul titular (Aleksandr Kaidaovski) este unul dintre foarte putinii raniti de viata si sensibili care trec oamenii dincolo de bariera de protectie si ii calauzesc prin spatiul magic, dar inselator. Impotriva dorintei sotiei sale (Alisa Freindlic), care trebuie sa aiba grija de fetita lor, handicapata fizic, dar posesoare a unor capacitati psihice deosebite, Calauza duce de data aceasta in Zona doi oameni – un scriitor in cautare de inspiratie si un om de stiinta care are o misiune secreta (Nikolai Grinko) – trecand de ruinele ruginite ale unei foste expeditii militare, pe carari periculoase si adesea schimbatoare, catre “Camera” in care visele pot deveni realitate.

Nu e imposibil ca romanul fratilor Strugatki sa stea intr-o zi la baza unui film de actiune, dar versiunea lui Trakovski poate fi caracterizata mai degraba ca un film de reflectie: in Zona, miscarea inainte inseamna de multe ori intoarcerea la punctul de plecare si mult mai des ii vedem pe calatori odihnindu-se, camera observandu-I de la distanta; lungi perioade de tacere, marcate de o muzica stranie si de sunetele naturii, sunt contrapunctate de discutii aprinse, dificile, poate inutile, intre personaje. Zona este unul dintre cele mai impresionante spatii magice din istoria filmului: vegetatie si arbusti de un verde umed lasand loc unor ruine recente, pline de apa si nori, pe masura ce grupul se apropie de Camera. Ca si in “Vrajitorul din Oz”, Zona apare colorata in mijlocul unei relatii ordinare, monocrome, desi copilul Calauzei – despre al carei handicap se spune ca este datorat contactului tatalui cu Zona – are propria culoare, indeosebi in extraordinara scena finala care prezinta puterile ei telekinetice cu o simplitate la fel de emotionanta in felul ei ca si scenele sangeroase socante din “Carrie” (1976) si “Furia” (1978) de Brian de Palma.