“I love the smell of chemo in the morning“
…zice Edward Cole alias Jack Nicholson in The Bucket List, adica Ultimele dorinte, o dramedie pe muchie, care poate ofensa pacientii de cancer care nu au bani sau un prieten bogat sa le indeplineasca aceste dorinte. Dar asa e si filmul, care in loc sa fie subtil pina la capat, iti si explica poanta pentru ca doctorul imediat zice, Apocalypse Now, pentru spectatorii care s-ar intreba de unde provine replica.

“Kicking the bucket” inseamna “a da coltul”, sau a pune “l’arme a la gauche” cum spun francezii. Jack Nicholson si Morgan Freeman sunt doi bolnavi de cancer terminal care se intilnesc in spital. Jack e Cole, un milionar sef de corporatie, obscen si rasfatat, ras-divortat si cam cum e Jack in general. Morgan Freeman e Carter, mecanic auto cu nevasta (aceeasi de 40 de ani) si copii dar cu multe dorinte neimplinite. Si Jack se hotaraste sa-l ajute sa-si umple lista. Dincolo de saltul cu parasuta, obligatoriile calatorii, de la piramide la Taj Mahal si masa intr-un restaurant francez, tilcul filmului este ca altceva te face fericit si implinit. Asta stim si noi dar nu ne impiedica sa-i invidiem pe cei doi care apuca sa faca in doua saptamini si jumatate de ora de film ceea ce multi nu fac niciodata in viata.

E un film cu morala silita, care pare ca o lectie de dirigentie sau predica crestineasca. Oricum subiectul e morbid, comediile despre asa ceva nu sunt funny, iar moartea poate fi un subiect amuzant daca e Monty Python and The Meaning of Life. Sau serialul Six Feet Under. The Bucket List se incadreaza in genul Rain Man combinat cu Midnight Cowboy si Mar adentro sau Whose Life is it Anyway. Kurosawa a facut in 1952 Ikiru / A trai in care functionarul marunt de la primarie Watanabe afla ca va muri si isi da seama ca in fapt n-a trait. Eh, Watanabe nu se da cu parasuta sau cu Mustangul, el sadeste un copac. Asta la Hollywood a devenit urcatul Himalayei, in ideea de “a fi martor la ceva maret”.

Productia lui Rob Reiner (care a facut pe vremuri filme mai bune dar recent si mai proaste), se tine de cele doua staruri, fara de care nu s-ar fi facut filmul decit eventual la Hallmark. Jack Nicholson, care din nou se joaca pe el, cu aplomb si larger than life, e pus sa faca cu Freeman un cuplu à la Walter Matthau si Jack Lemmon; ar fi fost frumos sa-l vad pe Jack si unul din prietenii lui vechi, Warren Beatty, Dennis Hopper, sau ceva la modul asta intr-un buddy movie. Dar ar fi fost prea asemanatori si ii trebuia contra-emploi. Nicholson face de un timp incoace câte un film pe an si asta pica in categoria nici prea prea, nici foarte foarte, mai bun ca dudele Anger Management si Something’s Gotta Give, dar nu de calibrul unui As Good As It Gets, sau About Schmidt. Dar se putea si mai rau, cu Sir Ben (Kingsley) si sir Tony (Hopkins), batosi si seriosi. Cea mai naturala chestie e cind Jack ii spune lui Morgan Freeman ca ii plac pistruii lui. Avind in vedere ca nu poti sa stai cu ei la masa, asta e sansa de a-i vedea cu ce-or face ei. “Mai am un singur dor” si un cec gras pentru prim planuri. Altfel nu li se poate reprosa nimic, decit ca au vrut sa faca o fapta buna si le-a iesit un film caritabil.