the-cabinet-of-dr-caligari-restored-authorized-edition-
  • REGIA: Robert Wiene
  • SCENARIU: Hans Janowitz, Carl Mayer
  • PRODUCATOR: Rudolf Meinert, Erich Pommer
  • IMAGINE: Giuseppe Becce
  • DISTRIBUTIE: Werner Krauss, Conrad Veidt, Friedrich Feher
  • PREMIERA: 26 februarie 1920

“Cabinetul doctorului Caligari” constituie piatra de temelie a unei cinematografii, bizare si fantastice, care a inflorit in Germania anilor 1920, fiind legata, oarecum artificial, de miscarea expresionista. Daca in mare parte dezvoltarea cinematografiei din primele decenii a urmat in stilul „fereastra spre lume” al fratilor Lumiere, cu povesti fictive sau documentare prezentate publicului intr-o maniera ce starnea emotiile, facandu-l sa uite ca vizioneaza un film, “Caligari” se reintoarce la modelul introdus de Georges Melies, prezentand constant efecte stilizate, magice si teatrale care exagereaza sau caricaturizeaza realitatea. In acest film, oficialii se catara pe taburete ridicol de inalte, pe pereti si pe chipurile oamenilor sunt pictate umbre, forme cu contururi zimtate predomina in majoritatea decorurilor, exterioarele sunt in mod evident pictate, iar fundalurile ireale si jocul actoricesc sunt stilizate, creand o impresie generala de isterie.

Scenaristii Carl Mayer si Hans Janowitz au conceput actiunea ca petrecandu-se intr-o lume proprie, stranie, iar regizorul Robert Weine si scenografii Hermann Warm, Walter Roehrig si Walter Reimann au introdus o nota aparte in atmosfera fiecarei scene si chiar in inserturi pentru a spori efectul general. Intr-o maniera controversata, Fritz Lang — implicat ca regizor in primele faze ale filmarii — a sugerat ca stilul radical at lui “Caligari” nu ar putea fi inteles de public fara o serie de explicatii. Lang a pus la punct o poveste-cadru in care eroul Francis (Friedrich Feher) relateaza intamplarile sinistrului sarlatan hipnotizator, doctorul Caligari (Werner Krauss), ale sclavului sau somnambul cu infatisare de zombi, Cesare (Conrad Veldt), si o serie de crime petrecute in prapaditul orasel Holstenwall. In final, Francis se dove-deste a fi un bolnav dintr-un ospiciu, care, in stilul “Vrajitorului din Oz”, si-a imaginat o poveste din care fac parte diverse personaje din viata sa de zi cu zi. Aceasta perspectiva diminueaza tonul autoritar al filmului deoarece doctorul Caligari, in povestea principala un director de ospiciu ajuns nebun, se dovedeste a fi un barbat cumsecade, doritor sa-I ajute pe erou. Cu toate acestea, decorul ospiciului din povestea-cadru coincide cu cel ”ireal” din flashback, ceea ce face ca intregul film, nu numai povestea dintre paranteze a lui Francis, sa para oarecum de necrezut. Intr-adevar, prezentand aceasta viziune expresionista ca apartinand unui nebun, filmul i-ar putea misca si pe conservatorii care socoteau arta moderna dementa.

Weine, mai putin inovator decat majoritatea colegilor sai, foloseste surprinzator de putin tehnicile cinematogarfice, exceptand flashbackurile din cadrul flashbackurilor, prin care Krauss este impins la nebunie de obsesia indusa cum ca “trebuie sa devina Caligari”. Filmul se bazeaza in intregime pe efecte teatrale, camera este fixata in centrul scenei pe masura ce decorurile alterneaza, iar actorii (in special Veidt)nu fac gesturi cu impact teatral. Contributia lui Lang a servit la conturarea ciudatei naturi hibride a filmului: film de arta pentru rafinatii care ii apreciaza inovatiile si, deopotriva, film de groaza cu efecte captivante. Cu ambianta sa de reprezentatie secundara, cu maleficul om de stiinta nebun si hipnotozator, monstrul in maiou de balerin care rapeste eroina, “Cabinetul doctorului Caligari” este un precursor major al genului horror introducand imagini, teme, personaje si expresii ce au devenit fundamentale pentru productii precum “Dracula” al lui Tod Browning sau “Frankenstein” al lui James Whale (amandoua lansate in 1931).

Lasă un comentariu