Georgiana, ducesa de Devonshire, trebuie sa fi avut o viata frustranta. Daca tot ceea ce vedem pe ecran are acoperire in realitatea secolului al XVIII-lea, atunci trebuie sa fi fost cumplit. Sa fie privita doar prin prisma calitatii pintecelui – masurata in cantitatea de baieti livrata per nastere -, sa se roage pentru o mingiiere care tot nu vine, sa suporte apucaturile adulterine ale sotului, sa accepte un ménage à trois in care partea extra e chiar prietena cea mai buna si, la rindul sau, sa nu isi poata manifesta bucuria amoroasa, dorinta de a fi cu altcineva, toate acestea trebuie sa fi fost cumplite. Cam la fel de cumplite cum sint descoperirile de acest gen in propria viata. Ca, pina la urma, dincolo de faptul ca acestea (respectivele descoperiri, adica) ar purta semnele lumii in care traim, durerea tot aia tre’ sa fie, ca si ea s-a adaptat la sistemul actual de valori si loveste la fel de bine.

The Duchess e o biografie cuminte, fara excese de constructie, de viziune auctoriala. Un film cu decoruri somptuoase, costume pe masura si cu multa muzica clasica. Daca pe ecran nu ar fi fost si Ralph Fiennes, cu siguranta costumele si scenografia ar fi fost elementele de clasa ale peliculei. Cu o privire retinuta, aproape umila, cu un glas stins si un trup rigid, pe de alta parte, in functie de cerintele momentului, cu o violenta si o coerenta vicioasa dezarmanta, cu o cautatura diavoleasca, cu o dictie energica si dura ca piatra, aparator inversunat al patriarhatului, Fiennes contureaza un veritabil portret de dictator conjugal. Unul extrem de fin, care cresteaza doar psihicul persoanei de linga, respectindu-i deplinatatea fizica – Ducele de Devonshire, sotul Georgianei.

Pentru a fi un film mare, chiar daca si Keira ar fi fost la inaltimea lui Ralph, The Duchess tot trebuia sa contina ceva neobisnuit. Pentru bucuria miscarii intr-un spatiu clasic, cu o interpretare de exceptie, a lui Finnes, pentru epoca, The Duchess merita o vizita. Insa abordarea clasicizanta – cumintenia pe care o pomeneam mai sus si profunzimea temelor de reflectie pe care o personalitate precum cea a Ducelui o naste – vira filmul in galeria cu obiecte pretioase. Datorita acestui aspect, Te Duchess nu depaseste cu nimic asteptarile de gen, astfel ca odata vazut, devine un film indiferent. Frivolitatea Mariei Antoinette pe muzica post-punk si new-wave e mult mai antrenanta si e memorabila in fata gravitatii cautate din The Duchess.