Filmul, regizat de David Lynch, este bazat pe istoria lui Joseph Merrick, un om din perioada victoriana londoneza ce sufera de o severa deformare gentica. Scenariul adaptat de Lynch, impreuna cu Christopher De Vore si Eric Bergren, dupa cartile “The Elephant Man and Other Reminiscences” (1923) de Sir Frederick Treves si “The Elephant Man:A Study in Human Dignity” de Ashley Montagu.

Inainte ca dr. Frederick Treves (Anthony Hopkins) sa il intalneasca pe John Merrick (John Hurt), vedem ca era fortat sa lucreze ca o ciudatenie pentru circ, fiind “proprietatea” lui Blytes (Freddie Jones, “The Last Butterfly”), care isi castiga existenta afisand publicului curios, “achizitia” lui. Blytes ii face cunostinta lui Merrick cu dr. Treves, care se ofera sa plateasca o suma generoasa pentru a-l examina in spitalul sau. Blytes accepta pe loc.

Merrick ajunge la spital cu un sac mare pe cap, ce ii acoperea fata, in timp ce corpul ii era acoperit cu un halat. Doctorul il prezinta pe Merrick colegilor, care sunt la fel de socati si amuzati de corpul deformat precum cei ce asistau la “spectacolele” lui Blytes, si il cazeaza intr-una din camerele private ale spitalului.

Incet, dar sigur, Merrick castiga simpatia personalului. Burgezii Londrei, precum si demnitarii sunt de asemenea interesati de el, cativa venind chiar sa il viziteze, astefl incat, la un moment dat, povestea lui sa ajunge la urechile reginei Victoria, care ii trimite o scrisoare de felicitare doctorului Treves, pentru grija care i-o acorda lui Merrick.

Nervos, ca altii au inceput sa beneficieze de pretioasa lui “proprietate”, Blytes il ia inapoi pe Merrick. Ei doi ajung in Franta, unde Merrick este iar fortat sa lucreze pentru circ. Sufera enorm. Reuseste, totusi, sa fuga, ajutat de cativa colegi circari.

Filme despre astfel de suferinte umane duse la extreme, sunt cu mult mai eficiente cand il lasa pe cel in suferinta sa reflecte asupra conditiei sale, nu facandu-l sa se simta bina in nenorocirea lui. Nu este nicio elegant in durerea cu care se infrunta Merrick, si de aceea are un impact profund asupra celor pe care ii intalneste. Nu-i de mirare, ca “The Elephant Man” este cu mult mai convingator, cand camera lui Lynch studiaza fata protagonistilor, decat atunci cand acestia isi dezvaluie in fata ei, framantarile lor sufletesti.

Filmat in “gloriosul” alb-negru, “The Elephant Man” are acea unica intensitate, comuna tuturor filmelor lui Lynch, desi nu la fel de captivanta (“Lost Highway”), si cu siguranta nu la fel de manipulatoare (“Mulholland Drive”), precum filmele lui tarzii, este totusi destul de eficienta.

Interpretarea actorilor este foarte puternica. Scena in care Hopkins il intalneste pe “Omul elefant” pentru pria oara este incredibila. John Hurt, este, de asemenea fantastic, desi, este aproape imposibil sa il recunoasti.

Filmul beneficiaza de o coloana sonora uimitoare, marca John Morris (“Dirty Dancing”), simpla si eleganta, ce intensifica aura mistica a filmului.

“The Elephant Man” a fost nominalizat la opt premii Oscar, printre care: “Cel mai bun film”, “Cel mai bun actor in rol principal”, “Cel mai bun scenariu adaptat”. Nu a reusit insa sa castige nici unul, preferatul juriului din acel an (1981), fiind “Ordinary People”, in regia lui Robert Redford.