Cei sapte ai noii ere sunt replici ale personajelor memorabile care au existat odinioara. Banda desenata (1998, realizata de Alan Moore) i-a decupat si lipit umar la umar, acum filmul ii aduce in carne si oase, intr-un kitsch memorabil, in cu totul alt fel.

Omul invizibil e bun in echipa. Prezenta lui discreta face inflorituri necesare pe razboiul de tesut al intrigii. Mina-vampirina e buna nu numai pentru ca e singura femeie din echipaj. Ea e sotia regretatului Jonathan Harker, devenita chimista din pricina singelui al carui gust bogat in fier tot prin Contele Dracula l-a aflat. Capitanul Nemo e bun nu numai pentru a fi totul politically correct, dar si pentru ca pune la dispozitie submarinul Nautilus, echipat pe dinafara cu o latime de sabie, iar pe dinauntru cu sali largi, coloane si asa mai departe. Dr. Jekyll e bun pentru ca scoate la iveala, sub influenta potiunii, pe Mr. Hyde, si muschii lui sunt absolut necesari intr-o productie de aventuri. Tom Sawyer este reprezentantul Lumii Noi. El a venit de peste Ocean pentru a se alatura team-ului, ca membru al serviciilor secrete americane (in conditiile astea, trebuie sa fim mindri ca in acest best of al lumii bune avem si noi o reprezentanta, pe Mina-Globulina). Latura pretentioasa, libertina, livresca e reprezentata de Dorian Gray care, pentru ca vine dintr-un mediu literar, decadent, va fi si tradatorul. Pen’ce? Pentru a reintra in posesia tabloului cu pricina (totusi, nici un cuvintel despre Oscar Wilde), drept pentru care nu e ratata secventa mortii sale din fata tabloului (daca tehnologia a ajuns unde a ajuns, era pacat sa nu fie speculata).

Desi pe la inceput dadea de inteles ca ar vrea sa fie o parodie, filmul realizat de Stephen Norrington (fost realizator de efecte speciale) se potoleste pe latura asta si merge sobru, pina la sfirsit, ca un film de aventuri fantezist si plin de efecte speciale. Fantezist, pentru ca orice se poate intimpla, inclusiv ca Mr. Hyde sa dea peste un monstru si mai carnos decit el, ca sa nu mai spunem ca Mr. Hyde devine chiar un butucanos de inteles, cu care Dr. Jekyll se converseaza in oglinda si-l lauda ca pe un dulau de stina. Dar umorului i se pune cep destul de devreme, aventura isi pierde din interes, Mina-Globulina are cind parul lins, cind incretit (probabil si monteurul a fost atit de prins de poveste incit a uitat sa faca racordul), iar misiunea cruciala, atit de schematic trasata incit toata desfasurarea de forte devine un pretext pentru un muzeu vivant si interactiv al figurilor de ceara.