Regizorul Frank Darabont (“The Mist”, “The Green Mile”), a ecranizat The Shawshank Redemption dupa o nuvela atipica de Stephen King, maestrul inconfundabil al romanului de groaza (“Carrie”,”The Shining”,”The Stand”). Plasat, initial, in 1947, filmul prezinta povestea lui Andy Dufresne (Tim Robins), un bancher condamnat pe nedrept ca si-a omorat sotia si amantul cu care era, este condamnat pe viata intr-o inchisoare din Shawshank State Penitentiary, statul Maine. Acolo il intalneste pe Ellis Boyd”Red”Redding (Morgan Freeman),naratorul intregului film, inchis, de asemenea pe viata, profilat pe contrabanda cu diverse bunuri pentru ceilalti detinuti, contra unei sume prestabilite. Cei doi se imprietenesc rapid. Andy, innocent isi accepta destinul, cioplind piese de sah din pietrele adunate din curtea penitenciarului, ajutand un paznic sa isi resolve problemele fiscal in schimbul unei beri pentru el si colegii lui in timp ce dadeau cu smoala acoperisul inchisorii, construieste o librarie solida in spatele gratiilor, ajungand intr-un final sa tina contabilitatea pentru Warden Norton (Bob Gunton), directorul inchisorii, personaj repugnant, care, asa cum ne aduce la cunostinta si naratorul, isi manjise degetele intr-un numar mare de “placinte” financiare ilegale. Andy pune la cale un plan, pentru a redobandi ceea ce soarta ii datora, actionand dupa propriul ultimatum: “Get busy living, or get busy dying”.

Una dintre criticile aduse filmului, este nerealismul de care ar da dovada, si ca, anumite elemente si fatete ale experientei din inchisoare, precum si a relatiei dintre Red si Andy sunt neplauzibile si fortate. Mi se pare corect, din moment ce filmul nu se vrea a fi o drama realista, iar ca raspuns acestor critici, sa ne gandim putin la introducerea din “The Glass Menagerie” a lui Tennessee Williams, care, ca si The Shawshank Redemption este o reminiscenta a unor vremuri de demult. ”Scena este relatata din memorie, de unde rezulta si faptul ca nu e realista”, scria Williams, ”memoria preia o gramada de licente poetice. Omite unele detalii; altele sunt exagerate, toate raportate la valoare emotionala implicata, pentru ca, nu-i asa, memoria se gaseste predominant in inima”. Daca exista vreo descriere mai buna pentru estetica filmului, eu unul nu am gasit-o. Red relateaza zilele din inchisoare, bune, rele, brutale, prin filtrul emotiilor. Paznici, precum Cpt. Hadley (Clancy Brown, “Carnivale”), sunt memorati ca niste brute, ce impuneau disciplina prin teroare. Momente mai umane, precum scena berii de pe acoperis, sunt narate prin aura unui triumf nostalgic. Asa ca, nu, “The Shawshank Redemption” nu e un film realistic. In realitate, sutele de prozonieri probabil ca nu s-ar fi oprit muti si holbati la boxele din curtea inchisorii, cand Andy pune muzica clasica din biroul directorului, dar cu siguranta asa a parut pentru Red.

Lucrand in cadrul acestei structure, ii permite filmului sa ia anverguri aproape mitice. Desigur, este un film despre inchioare, dar pune accentul pe multitudinea acelor ingradiri dincolo de caramida si ciment. Pune accent pe institutionalizare. Si sa nu uitam de speranta, pe care Andy o defineste ca un lucru bun, daca nu, poate, cel mai bun dintre lucruri. Mesajul filmului, desi poate suna a cliseu, este acela ca, oricat de prost ar mege lucrurile si oricat de nedreapta s-ar dovedi lumea, viata poate si va deveni mai buna, atat timp cat ii oferim un strop de speranta.

Filmul a fost nominalizat la 7 premii Oscar, dar aflandu-se in umbra marelui castigator din acel an, “Forest Gump”, nu a primit nici unul. In 1998, Shawshank nu a aparut in topul “AFI’s 100 Years…100 Movies”, dar 9 ani mai tarziu, ocupa locul 72, depasind atat “Forest Gump”(locul 76), cat si “Pulp Fiction” (locul 94),  doua din cele mai bine primite filme ale anul lansarii lui Shawshank Redemption.