Woody Allen slabeste arcul moral care lega fata in fata, precum o privire in oglinda, doua dintre ultimele sale filme, care au venit si pe ecranele noastre – Match Point si Cassandra’s Dream -, si se destinde imaginind citeva personaje frumoase prinse intr-o aventura erotica pe ritmuri alese de chitara spaniola si in peisaje scaldate de un soare mediteranean splendid. Replicile inteligente, ironia blinda, atractia sexuala in valuri, spuse prin trupul si mintea unor actori care se potrivesc perfect si intre ei si cu luminozitatea Barcelonei (sau a orasului Oviedo), fac din filmul acesta un irezistibil shot de buna-dispozitie si gust.

Noul film al lui Allen se departeaza de structura micilor povesti morale vizibila in peliculele amintite mai sus. In structura respectiva lectia devenea primordiala, astfel ca personajele si cursul povestii erau submise necesitatii de a ajunge intr-un anume punct care sa inchida istoria in conformitate cu tema sau ideea morala urmarita. Cu toate ca e vorba de Allen, din cauza scopului urmarit, filmele respective pierdeau din ingenuitate si naturalete. Aici cistiga Vicky Cristina Barcelona. Allen revine la preocuparile sale clasice: cuplul, framintarile sale launtrice, nevroza, sexul. Si ceea ce face istoria asta extrem de placuta e ca toate replicile filmului, toata verva de pe ecran, evenimentele, toate captiveaza prin firesc, prin spontaneitate. Lucrurile de aici sint credibile fiindca vin prin personaje alese dintr-un mediu predispus la astfel de reactii. Asertiunile si psihanalizele pe care le fac personajele, interactiunea lor, culpa si zbaterea aferenta, tot ‘bla-bla-ul’ seductiei, toate par normale cind vin dinspre un pictor (Juan – Javier Bardem), o masteranda cu preocupari antropologice (Vicky – Rebecca Hall), o actrita in crestere, in cautare de sine (Cristina – Scarlett Johansson), sau dinspre o pictorita considerata geniala, dar putin dezorientata psihic (Maria Elena – Penelope Cruz).

Naratorul functioneaza de minune in povestire, e factorul care-i da cursivitate si care tine spectatorul la o oarecare distanta de personaje, de etapele prin care acestea se definesc, cresc. Distanta respectiva nu monteaza o bariera intre cei de pe ecran si cei din sala, dimpotriva, ii apropie, asa cum observatiile destepte spuse pe tonul potrivit intre prieteni, chiar daca scutura putin, intaresc atasamentul reciproc. Naratorul introduce personajele in secventa si se ocupa de trecerile care, daca ar fi fost vazute pe ecran (diverse discutii de rodaj intre personaje), ar fi putut fi redundante. Personajele se cunosc si, prin conversatii, incearca sa isi puna lumile in comun, in acord. Aici intervine naratorul si scurtcircuiteaza traseul. Dupa ce s-au derulat citeva mostre din acest gen de discutii, naratorul poate interveni lejer in poveste; daca el anunta ideea dezbatuta, noi, spectatorii, putem intui imediat tot dialogul. Vocea sa, critica, blind-ironica, lucreaza la farmecul total al peliculei.

Dincolo de personaje se deschid Barcelona si Oviedo. Peisajele catalane si cele asturiene ii fac munca lui Allen mult mai usoara. Ca spectator nu ai cum sa nu iti doresti sa fii acolo, eventual cu Vicky sau Cristina / ori cu Juan. In Barcelona, printre cladirile concepute de Gaudí, apoi la malul marii sau linga si in Santa Maria del Naranco, palatul familiei regale din Asturias, construit in secolul IX si devenit catedrala in secolul XIII, ademenirea spectatorului e un joc facil pentru Allen. Si muzica e aleasa pe sprinceana: Paco de Lucia si Juan Serrano, compozitiile trio-ului Stephane Wrembel, arii din Albeniz interpretate de Emilio de Benito si Juan Quesada.